Vidra in apele cerului

Daca primele carti ale lui Nicolae Popa rimau cu fosnetul verde razbatand dinspre un areal preponderent silvestru, atunci volumele de proza par zamislite sub imperiul acvaticului. Doar in povestirile lui Aureliu Busuioc , alt scriitor care si-a imaginat scenele si personajele altfel decat in motaiala sedentara a biroului, se mai aude atat de clar clipocitul valurilor.
Caci si autorul bine cunoscutei Madona baltii a operat intr-un spatiu imaginar dominat de umbra clatinata a salciilor; dramele oamenilor, dar si ale jivinelor din nuvelele sale, se consuma adesea intre maluri de rau sau pe cararile lichide dintre plauri si foltane. Apele din proza scurta a lui N.
Popa (dar si din romane!) sunt mai mult decat un anturaj ambiant sau un simplu fundal pe care se proiecteaza traiectul existential al personajelor. Mediul lichid (rauri, lacuri, balti, canale etc.) este de regula un taram cvasifantastic consubstantial trairilor umane.
Dilemele personajelor, percepute de acestea uneori doar la nivel instinctual, afla o neasteptata constientizare doar prin ciudate reflectari in oglinda apelor. – Eugen Lungu