Metafizica simplitatii lui Theophil Magus

Fragment din Prefata: „DUMNEZEU ZAMBESTE SI TACE” Cand l-a descoperit pe Theophil Magus, Leonard Oprea a fost repede devorat de personajul sau. El a disparut ca autor si s-a nascut magul, crestin in declaratii, nietzsche-an in formulari.
Adica taios, concis, liric si vehement in proclamarea credintei. Nu este un simplu alter ego, ci ceva mai mult.
Si mai complicat. Leonard Oprea este deja la a saptea carte in care face sa rasune vocea straniului mistic si mag.
Carte ex-centrica, precum precedentele, poematica si gnomica. Narcisiaca si incantata de splendoarea Creatiei.
Comentariul se intimideaza, astfel de texte sunt, in genere, rotunde si lipsite de asperitatile vietii, nu ai puncte de contact, „golurile” in care se introduce comentariul, mai mult sau mai putin scortos. Text sapiential, cultiva din abundenta paradoxul, rostirea oraculara, vocatia premonitorie.
Sunt reflectii care se scurg intr-un torent, analiza lor nu imbogateste neaparat cititorul, ci privelistea de ansamblu. Urmaresti un traseu al gandirii si cam asta este totul.
Dumnezeu tace, spune la un moment dat autorul, si lucrul este o tema teologica esentiala. In interioul acestei taceri a creatiei rasuna cuvintele noastre.
Vorbesc oamenii in numele Sau, ori magi, ca aici. Dumnezeu vorbeste unor oameni, care vorbesc despre El celorlalti si care vorbesc intru Dumnezeu, prin slava.
Este o vorbire despre ceea ce nu se poate vorbi. De aici si poemul care prin structura este tacere: haiku-ul, ca parte componenta, incheiere intru liniste, a fiecarui fragment din aceasta carte.
De fapt, nu este totdeauna usor sa discernem cu care dintre logosurile enumerate mai sus avem de-a face in text. Caci se poate vorbi despre Dumnezeu, cu Dumnezeu sau in Dumnezeu.
Am impresia ca visul lui Theophil (dar al carui esoteric nu este?) este atingerea ultimului dintre aceste stadii ale dialogului: cel imnic, laudativ. Autorul alterneaza, viseaza, vizeaza, intentioneaza schimbarea vocilor.
Asculta si proclama. Gesturi greu de conciliat simultan.
Are stiinta de a se lasa dus de text unde vrea textul. Maxima libertate!
Reverentioasa. Scriitorul este pe alocuri mai mult un moralist decat un teolog.
Si nu e rau… Iar fragmentarismul mareste tensiunea ideii.
Este un text de marturisire frenetica, abilitatea autorului consta in a se lasa purtat de cuvinte, in voia suvoiului, cu credinta ca el il va duce direct la tinta. Structura unui fragment este bine sugerata de un exemplu precum: „DILEMA sau POSTULAT?
Despre om si faptele sale – asa apare – de mii de ani nu avem decit astfel: Rau; mai putin rau; cel mai rau… si de ne-imaginat rau.
La un moment dat, fara ezitare, dar cred eu si taios, Iisus ne lamureste: -Pentru ce ma numesti bun? Nimeni nu este bun, decit Unul singur Dumnezeu-.” Dupa care urmeaza un haiku: „trei mierle – in zori…/se balacesc in piriu…/un fulg, doi – ninge…”.
Comentariul citatului scripturistic este construit fie la modul poematic, fie la modul catehetic. Autorul se instituie in postura de invatator care are de transmis ceva, pornind de la cuvantul primordial.
„SPLENDOAREA LUI MESSIAH… Iisus este revelata cind om murind pe cruce El Dumnezeu se roaga lui Dumnezeu: -Tata, iarta-i, ca nu stiu ce fac!-„.
Tonul profetic presupune functia de mediator. Nu este dogmatic, doar persuasiv.
In aceasta consta caracterul „literar” al opului de fata. Inclasabil dupa rigorile teoriilor ad litteram.
Magul este cel care aduce daruri. Daruri simple, tocmai in asta consta valoarea lor.
De aici – metafizica simplitatii. Si caracterul imnic, liric al fragmentelor.