Povestea orasului pierdut

Nu-i placea cum respira si atunci stinse lumina si se aseza lungita langa el ca sa-i auda respiratia, sa-l simta ca e viu. Isi puse o mana pe pieptul lui incercand sa-i prinda ritmul inimii si statu langa el nemiscata, doar sa fie acolo cand el va avea nevoie de ea.
Adormi greu si se trezi in bolboroseala lui, asculta atenta sa prinda silabele si atunci deslusi cuvantul care i se rostogolea difuz de pe buze, era tata , asta auzi ea, cuvantul era tata . Tresari usor, tulburata, cu mintea plecata aiurea, intr-un timp confuz, dandu-si vag seama ca ea nu mai pronuntase de mult acest cuvant, nici macar nu se mai gandise la el, trecutul era la fel de mort cum fusese si pana atunci, si ea cobori pana in adancul mintii ei amortite, plate, dar raspunsul nu era acolo.
Intunericul din camera se mai estompase, se obisnuise cu el, deja vedea prin el. Barbatul intorsese capul spre ea si o privea.
Sau era ceea ce credea ea ca ar fi o privire. Ii simtea ochii, desi nu era chiar sigura daca o fixau pe ea sau vreun punct din perete.
Dar ochii aceia traiau, sau incepusera sa traiasca. Si atunci simti cum mana lui o cauta pe a ei.
Adormira curand tinandu-si degetele impletite. – [Fragment]