Luna abtibild

„Luna abtibild” de Carmen Dominte este una dintre acele piese de teatru care te prind din primele momente și te fac să nu vrei să o lași din mână. Îmi place modul în care Dominte folosește cuvintele pentru a construi o lume atât de plină de subtilitate și emoție, chiar dacă pe scenă lucrurile par simple sau aparent cotidiene. Se simte o introspecție profundă în fiecare dialog, în fiecare gest, iar personajele par vii, cu toate greșelile și temerile lor.

Ce mi-a rămas în minte după ce am citit piesa este modul delicat în care explorează tema identității și a relațiilor umane. Într-un fel, te face să te întrebi și pe tine cine ești cu adevărat, ce înseamnă să fii uman și să te confrunti cu propriile tale decizii și dileme. Carmen Dominte nu trage de șireturi, ci te invită la o conversație sinceră cu tine însuți, prin intermediul poveștii din piesă. Atmosfera creată e uneori melancolică, alteori plină de umor și sinceritate, dar mereu autentică.

Mi-a plăcut foarte mult felul în care dramaturga jonglează cu simbolurile, iar Luna devine un personaj în sine, un element care luminează și ascunde în același timp. Povestea nu e niciodată previzibilă, iar dialogurile sunt pline de forță și sensibilitate, reușind să atingă corzi sensibile ale sufletului. În plus, decorurile simple, dar expresive, te ajută să simți lumea piesei ca fiind aproape de tine, într-un mod familiar și intim.

Toți cei care iubesc teatru cu sufletul și care vor să vadă o poveste plină de emoție, subtilitate și sinceritate, cred că vor fi cuprinși de farmecul piesei „Luna abtibild”. Este un spectacol al introspecției și al relațiilor, o piesă care rămâne cu tine mult timp după ce ai ieșit din teatru, făcându-te să reflectezi asupra propriei vieți și asupra celor din jur. Carmen Dominte reușește să creeze o combinație perfectă între sensibilitate artistică și imaginea sinceră a vieții, iar asta o face cu adevărat specială în peisajul dramaturgiei contemporane.