Agnostos Theos: Despre temeiul gnoseologiei teologice. Aripa greaca

Agnostos Theos: Despre temeiul gnoseologiei teologice. Aripa greaca:Grigorie De Nyssa, Maxim Marturisitorul, Simeon Noul Teolog Problema gnoseologica dezbatuta in acest volum pune de la inceput un imens paradox: cum putem cunoaste pe Dumnezeul necunoscut (Agnostos Theos), sa cinstim si sa vestim, dupa cuvantul Sf.
Pavel, ceea ce in gandirea noastra nu ia o forma cognoscibila clar conturata, ca atare nici nu poate fi prinsa in rama rostirii? Care este deci temeiul acestei gnoseologii teologice care, desi proclama imposibilitatea cunoasterii fiintei lui Dumnezeu, nu abroga intru totul caile cunoasterii, afla alte moduri de comprehensiune a Celui incomprehensibil.
In acest sens, sfintii Grigorie de Nyssa , Maxim Marturisitorul si Simeon Noul Teolog , alaturi de alti sfinti Parinti la care apelam pe parcurs, reprezinta calauze sigure spre aflarea unui adevar ce, altfel, pare un liman de neatins. Altfel spus, desi n-am putea-o spune in niciun fel, necunoscutul divin, inexprimabilul sau de-ne-graitul sau, nu e o transcendenta muta, amutita pe veci; dimpotriva, ea este cea care, rostind – punand in rost – toate cate sunt, reduce la tacere gandul si cuvantul despre ce este ea insasi, reductie activa in chiar distanta de nespus.
Si cum orice gandire e posibila doar in cuvinte, neavandu-le decat pe cele prin care ea gandeste despre Dumnezeu, atunci cand ramane fara cuvant, caci la randu-i acesta e lipsit de vreun referent desemnabil, mai poate ea gandi si numi o realitate pe care nu o vede? Ce gandire este cea care nu-si vede obiectul, nu adaposteste in cuprinsul cogitatiei manifestarea fenomenalitatii vizibile si prin urmare dicibile, care nu gandeste pur si simplu?
Slavind in slava care o invaluie, gandirea nu poate cuprinde divinul decat in masura in care e cuprinsa de necuprinsul acestuia. Situatie in care nimic nu ii mai este propriu si nimic comun cu altul, acum impropriu; iese din sine, la fel cum iese din comun.
Suspensie si vacuitate care o arata desprinsa de exigenta vizarii, libera de orice obiect adus in intentie. Ceea ce inseamna ca ea si-ar putea transcende natura spre ceea ce ii este harazit sa descopere dincolo de sine.
Se intrezareste astfel un posibil considerat pana acum imposibil, prin chiar recunoasterea faptului ca nimic din ce avem de cunoscut nu este un dat consumat – un deja-dat – intrinsec gandirii, ca totul continua sa se dea, sa ni se dea de sus, din inaltimea spre care gandirea este chemata sa se ridice si sa priveasca. – Dorin Stefanescu