Spre Bucuria departariilor am inceput sa cant: Si-n urma urmei, inspre grija cui, Nevinovati, am fost trimisi in lume, sa ne nastem prunci, nascandu-ne pe noi, Mareata stingere chemandu-ne pe nume. Spre grija cui, cu un banut in palma si mainile pe piept, intinsi in iarba, drept pornim cu trambite, cu fata inspre astri.
Un clopot spart ne este timpul, il purtam pe piept. Atatea sunete s-au spart in nopti si-atatea in puterea noastra stat-au.
O roata mare ne-a invartit la sorti, dar apele, cu muget, tot ce-a fost, luat-au. Acum, spre grija cui, cu un banut in palma se trece timpul nostru plin de flori?
Spre grija cui, in ranile – o mie – inchise-n lutul greu, sub marile ninsori. Spre grija cui aceasta trecere, spre cine, privirea-ntoarsa si plina de fiori?
Spre cine radacinile uscate, invierea din mormant, cum Lazar, de atatea ori?