Focul meu - Imaginea Poetului in arte - (vol. VII)

De: Eugen Simion

An aparitie: 2008

ISBN: 973-9355-49-8

Disponibilitate: produs disponibil
Vezi preț! Comandă online!

Focul meu - Imaginea Poetului in arte - (vol. VII), de: Eugen Simion

Lucrarea este insotita de numeroase pagini alb-negru si color cu desene, fotografii si reproduceri de picturi inspirate de opera lui Eminescu. Deschis, cu "o extraordinara inchipuire infantila", scria Calinescu, spre mitologiile lumilor vechi pe care le va fi studiat si in cursurile lui Karl Richard Lepsius de la Universitatea berlineza, Eminescu a inteles fara gres inrudirea adanca a sculpturii cu arhitectura, cele doua forme de arta indicandu-i viitorului Poet caile de acces spre esenta unor civilizatii majore, spre credintele acestora, acolo unde, iarasi de foarte tanar, 1-a condus frecventarea textelor lui Hegel si in pofida unor pareri ce domnesc inca in eminescologie, acreditand despartirea Poetului de gandirea marelui dialectician de la Iena, Heidelberg si Berlin. Aceste ganduri mi s-au iscat la citirea volumului de fata, o pretioasa marturie a interesului unor exegeti din sfera istoriei artelor vizuale, a muzicii, a spectacolului pentru chipul in care Eminescu-omul si opera sa au devenit, de mai bine de un secol incoace, obiectul atentiei creatorilor moderni de la noi si de aiurea. Intelegem mai bine ca insasi structura monumentala a liricii si a prozei lui Eminescu a facut ca deopotriva elita si paturile largi ale societatii romanesti sa-l recepteze pe autorul Luceafarului ca pe un adevarat monument al lui insusi, in vesmantul sculpturii, arta majora intru redarea chipului si universului eminescian. Daca infatisarea reala a romanului care a inflacarat cel mai mult mintile si sufletele romanilor ne este cunoscuta prin doar cele patru celebre fotografii de la Praga, Bucuresti, Iasi si Botosani - expunand, parca, traseul unei biografii -, busturile si monumentele dedicate lui Eminescu alcatuiesc chipul ideal din cultura noastra. De la Ion Georgescu - indata dupa disparitia Poetului - la Dimitrie Paciurea si la Gheorghe Anghel in veacul nostru, un itinerar artistic secular ne indica tinta simbolica a sculptorilor nostri cei mari pentru care Eminescu are valoare paradigmatica. Daca macheta nepastrata a Monumentului Eminescu conceput de Paciurea in primul deceniu de dupa 1900 instituia imaginea apollinica a celui ce fusese pana atunci asimilat destinului tragic, statuia lui Anghel din piata Ateneului Roman este cea a lui Hyperion calcand huma lumii noastre, "drumet printre noi", cum simplu si inspirat scria loan Alexandru. Atasat valorilor plastice ale sculpturii, sensibilitatea romanilor - care a facut posibila chiar si o discutie furtunoasa, cea de la mijlocul anilor '60, provocata de statuia Eminescu a lui Constantin Baraschi - a mirat nespus grafica dedicata subiectelor eminesciene, cu valuri extrem de fluctuante valoric de la creatia discutabila, dar foarte raspandita prin cartile postale editate de Socec, a cvasinecunoscutului Leonard Salmen sau de la naivele incercari ale desenatorului arheolog Pamphil Polonic, pana la realizarile notabile dinainte si de dupa ultimul razboi mondial, datorate lui Vasile Dobrian, lui Marcel Olinescu, Ligiei Macovei, lui Troian Bradean si lui Mircea Dumitrescu (vom adauga aici si cartile rare aparute, in momente deloc usoare pentru romani, precum cea din 1939, la semicentenarul mortii Poetului, initiata de Ressu si Steriade, sau precum cea din 1944 a Cartii Romanesti cu grafica lui Aurel Bordenache). Creatia eminesciana, care a avut mai putin stiute ecouri plastice dincolo de fruntariile tarii - la inceputul secolului al XX-lea franco-elvetianul Steinlen ilustra versuri ale Poetului, dar la sfarsitul aceluiasi secol, la Centenarul mortii lui Eminescu, fosta Uniune Sovietica emitea o rubla comemorativa ce avea pe revers efigia poetului -, a fost izvor de inspiratie muzicala si acum o dovedeste volumul pe care il aveti in fata. Natura muzicala, nu doar prin ritmul versului sau, cel care scria cronici muzicale la "Curierul de Iasi" si la "Timpul" bucurestean si care, neverosimil, il stia si admira in acel timp pe Palestrina, avea, ca si pentru arte si pentru religie, ca si pentru stiinte sau pentru politica, temeinice cunostinte, teoretizand imparabil pe marginea artei sunetului. Un Eminescu al artelor, capitol inepuizabil al istoriei civilizatiei noastre, ni se vadeste aici si acum, intr-un chip pe care il salut si il recomand tuturor. Deschis, cu "o extraordinara inchipuire infantila", scria Calmescu, spre mitologiile lumilor vechi pe care le va fi studiat si in cursurile lui Karl Richard Lepsius de la Universitatea berlineza; Eminescu a inteles fara gres inrudirea adanca a sculpturii cu arhitectura, cele doua forme de arta indicandu-i viitorului Poet caile de acces spre esenta unor civilizatii majore, spre credintele acestora, acolo unde, iarasi de foarte tanar, 1-a condus la frecventarea textelor lui Hegel si in pofida unor pareri ce domnesc inca in eminescologie, acreditand despartirea Poetului de gandirea marelui dialectician de la Iena, Heidelberg si Berlin. Aceste ganduri mi s-au iscat la citirea volumului de fata, o pretioasa marturie a interesului unor exegeti din sfera istoriei artelor vizuale, a muzicii, a spectacolului pentru chipul in care Eminescu-omul si opera sa au devenit, de mai bine de un secol incoace, obiectul atentiei creatorilor moderni de la noi si de aiurea. Intelegem mai bine ca insasi structura monumentala a liricii si a prozei lui Eminescu a facut ca deopotriva elita si paturile largi ale societatii romanesti sa-1 recepteze pe autorul Luceafarului ca pe un adevarat monument al lui insusi, in vesmantul sculpturii, arta majora intru redarea chipului si universului eminescian. Daca infatisarea reala a romanului care a inflacarat cel mai mult mintile si sufletele romanilor ne este cunoscuta prin doar cele patru celebre fotografii de la Praga, Bucuresti, Iasi si Botosani - expunand, parca, traseul unei biografii -, busturile si monumentele dedicate lui Eminescu alcatuiesc chipul ideal din cultura noastra. De la Ion Georgescu - indata dupa disparitia Poetului - la Dimitrie Paciurea si la Gheorghe Anghel in veacul nostru, un itinerar artistic secular ne indica tinta simbolica a sculptorilor nostri cei mari pentru care Eminescu are valoare paradigmatica. Daca macheta nepastrata a Monumentului Eminescu conceput de Paciurea in primul deceniu de dupa 1900 instituia imaginea apollinica a celui ce fusese pana atunci asimilat destinului tragic, statuia lui Anghel din piata Ateneului Roman este cea a lui Hyperion calcand huma lumii noastre, "drumet printre noi", cum simplu si inspirat scria loan Alexandru. Atasat valorilor plastice ale sculpturii, sensibilitatea romanilor - care a facut posibila chiar si o discutie furtunoasa, cea de la mijlocul anilor '60, provocata de statuia Eminescu a lui Constantin Baraschi - a mirat nespus grafica dedicata subiectelor eminesciene, cu valuri extrem de fluctuante valoric de la creatia discutabila, dar foarte raspandita prin cartile postale editate de Socec, a cvasinecunoscutului Leonard Salmen sau de la naivele incercari ale desenatorului arheolog Pamphil Polonic, pana la realizarile notabile dinainte si de dupa ultimul razboi mondial, datorate lui Vasile Dobrian, lui Marcel Olinescu, Ligiei Macovei, lui Traian Bradean si lui Mircea Dumitrescu (vom adauga aici si cartile rare aparute, in momente deloc usoare pentru romani, precum cea din 1939, la semicentenarul mortii Poetului, initiata de Ressu si Steriade, sau precum cea din 1944 a Cartii Romanesti cu grafica lui Aurel Bordenache). Creatia eminesciana, care a avut mai putin stiute ecouri plastice dincolo de fruntariile tarii - la inceputul secolului al XX-lea franco-elvetianul Steinlen ilustra versuri ale Poetului, dar la sfarsitul aceluiasi secol, la Centenarul mortii lui Eminescu, fosta Uniune Sovietica emitea o rubla comemorativa ce avea pe revers efigia poetului -, a fost izvor de inspiratie muzicala si acum o dovedeste volumul pe care il aveti in fata. Natura muzicala, nu doar prin ritmul versului sau, cel care scria cronici muzicale la "Curierul de Iasi" si la "Timpul" bucurestean si care, neverosimil, il stia si admira in acel timp pe Palestrina, avea ca si pentru arte si pentru religie, ca si pentru stiinte sau pentru politica temeinice cunostinte, teoretizand imparabil pe marginea artei sunetului. Un Eminescu al artelor, capitol inepuizabil al istoriei civilizatiei noastre, ni se vadeste aici si acum; intr-un chip pe care il salut si il recomand tuturor. Razvan THEODORESCU, membru al Academiei Romane