Mihaela Gudană ne duce într-o lume plină de chipuri poetice, unde sentimentele devin mai importante decât obiectele sau decorul. În cartea sa, „Ceasca diminetii”, poeziile sunt ca niște poemete abstracte și, totodată, atât de pline de suflet. Se simte că autoarea încearcă să ne arate cum dragostea, cu toate stările ei, poate fi un amestec de extaz și îndoială, ca o continuă luptă interioară în inima unui suflet sensibil.
Ce mi-a plăcut cel mai mult la această carte e cum ea reușește să ne așeze în mijlocul universului ei, în care aproape că nu există obiecte concrete. În loc de asta, totul pare suspendat între idei și sentimente, iar natura are un rol foarte important. Frunzele, nisipul și cocorii devin simbolurile subtilităților pe care poeziile le explorează, ca niște imagini delicate ce adaugă o notă de poezie vizuală. Mihaela pare ca și cum s-ar conecta mai ușor cu aceste elemente, decât cu civilizația modernă, pe care o cam ține la distanță.
Ce mi s-a părut interesant e cum poeziile ei nu încearcă să ne tulbure, ci mai degrabă vor să ne mângâie. Poeta face niște ritualuri de seducție poetică, trezește în noi sentimente calde și linistitoare, chiar dacă uneori stările sunt contradictorii. E ca și cum ne-ar invita să ne pierdem în aceste imagini și să ne lăsăm duși de ritmul lor lin, fără grabă sau tensiune. Asta face ca lectura să fie ca o experiență relaxantă, o relaxare interioară într-o lume subtilă, unde cuvintele devin mai mult decât simple vorbe, devin o stare de spirit.
În final, această carte nu e doar despre poezie, ci despre cum simțim dragostea și viața în momente pline de contraste. Mihaela Gudană pare ca spune că frumusețea se află în trecerea delicată de la extaz la îndoială, și că, uneori, cea mai frumoasă poezie e cea care răsună în sufletul nostru mai mult decât în paginile unui volum. O carte pentru cei care iubesc subtilitatea și pentru cei care vor să se lase purtați într-un univers poetic plin de emoție și sensibilitate.