Atunci când am început să răsfoiesc cartea „Cel care voia să vorbească” de Mirel Lazăr, am avut senzația că pășesc într-o lume plină de energie, ca și cum aș fi fost purtat într-un zbucium interior atât de autentic, încât nu poți să nu te oprești și să simți forța cuvintelor. Este o poezie a unei vârste întârziate, dar cu o vibrație atât de puternică, încât pare că așteaptă de 40 de ani să fie spusă. Poate că pentru mulți dintre noi, poezia vine prea târziu sau poate niciodată, dar Mirel Lazăr pare să fi prins momentul perfect din această dată perfectă, încâlcită în cuvinte.
Cartea ta se simte ca o respirație adâncă a unui tânăr revoltător, care iubește și urăște lumea în același timp, dar vrea să spună ceva, orice, ca să nu fie ignorat. Poezia lui este ca un baros peste sticla lumii, spargând prejudecățile cu forță, dar, în același timp, cu atât de multă sensibilitate încât nu poți să nu îți dai seama că, dincolo de energie, se ascunde un suflet fragil, gata să plângă sau să se înălțe.
Imaginează-ți că ești într-un oraș plin de umbre și de zgomote, unde poeți și oameni obișnuiți se amestecă, iar presiunea timpului și a societății e atât de mare încât pare că totul se spală și se umblă cu o mixtură nefirească de entuziasm, deziluzie și curaj. Asta e ceea ce transmite această carte: lumea e plină de contrast, iar poezia trebuie să fie vocea celor tăcuți sau a celor care încă mai reușesc să creadă în ea. Lipsa de perdele a poeziei lui Lazăr te face să te simți ca un martor, ca și cum ai fi acolo, în mijlocul dezvăluirilor lui.
Ce mi s-a părut cu adevărat special la această poezie e că ea nu este prizoniera unui stil fix sau a unei școli literare, ci pare să reunească toate frânturile de viață pe care le întâlnești și le trăiești în cotidian. Este sinceră, nu se ascunde în metafore complicate, ci te provoacă să pătrunzi în interiorul tău și să te întrebi: „Ce aș face dacă aș fi în locul acestui poet?” Poate de aceea, textele sale au acea autenticitate brută care te face să le resimți ca pe ceva uitat, dar atât de necesar în același timp.
Piesa de rezistență a acestei cărți e puterea cuvântului și modul în care Lazăr transforma realitatea obișnuită în poezie străpunsă de o rază de lumină. Poezia lui devine un ghid, o adiere de speranță sau o șarjă de revoltă, dar mereu fațetată de o sinceritate care ne face pe toți să ne întrebăm dacă nu cumva această poezie a fost pregătită să apară tocmai acum, când lumea are nevoie de o astfel de voce. La final, rămâi cu impresia că ai citit o poezie vie, a unui om care a avut curajul să și-o asume, una ce vibrează în cititor și îi face sufletul să danseze sau să plângă.