Costumul fara astronaut al lui Mircea Teculescucontine o poezie de o cu totul alta factura decat ce a produs pana acum. Subtilitatea si surpriza semanticaau fost inlocuite cu autoscopie, cu acuitate radiologica,cu identitate profund preocupata de sine, cudisectii profesionale.
Poetul isi propune sa recuperezeretetele poeziei reprezentative din ultimii ani.In acest sens, discursul lui poetic se modernizeazaprin discursivitate si jargon, dar si prin asimilare aarhitecturilor sublunare in propriul sine. Ce pierdein subtilitate, reinvesteste in comparatii si metaforetulburatoare.
Poemele devin constructe ontologicesi cosmologice, un mix agonic si auto-revelator. Oruga fara speranta, dar generatoare de efecte ca olanterna magica.
– Felix Nicolau