Douasprezece

Când începi să parcurgi Douasprezece scrisori, scrise de Ovidiu Komlod, ai senzația că de fapt te afli într-un proces de introspecție profundă, aproape ca o conversație între prieteni despre începutul de drum, despre sfârșitul tineretii, despre tot ceea ce se află undeva între cele două. Cartea pare să fie o oglindă a momentului, a unei perioade de cumpănă, a unei încercări de a găsi sensul în haosul cotidian. E ca și cum autorul te invită să-ți misti și tu propriile gânduri, să le analizezi în fața acestor poeme scurte, frumos structurate, aproape ritualice, cu cele 12 versuri și cele 12 silabe fiecare, ca un simbol al echilibrului fragil al vieții.

Ce mi-a plăcut mult e felul în care Komlod reușește să capteze trecerea timpului folosind ora 12, mijlocul zilei, ca un punct de referință, ca un fel de simbol al momentului în care totul se întâlnește și se pierde totodată. De fapt, cele trei secțiuni ale cărții, de la speranțe și incertitudini înainte de pandemie, la o pauză în Viena cu haiku și momente efemere, până la ultimele gânduri, creează un traseu intim, aproape ca o călătorie în interiorul sufletului. Îți dai seama că autorul nu doar scrie despre ceea ce vede, ci și despre ceea ce simte, despre zbuciumul sau liniștea momentului, despre capcanele unei vieți în continuă schimbare.

Interesant este și modul în care comuine poezie și proză. În ultimele pagini, partea de proză pare să fie ca un fel de concluzie, o reflecție asupra întregii triloare, ca o răspuns la întrebarea: ce a fost, ce rămâne și ce va veni. În plus, insertiile de haiku și evanescențe adaugă o notă subtilă, aproape poetică, și surprind ceva foarte autentic și delicat, ca o amintire de moments efemere, dar pline de înțelesuri.

Ceva cu adevărat special la această carte e felul în care Komlod vorbește despre limite, despre momentul acela delicat de a fi între ceea ce ai fost și ceea ce vei fi, între trecut și viitor. Îți dă impresia că fiecare poezie e ca o small slices of life, fragmente de gânduri și sentimente prinse în timp, ca un mod de a marca eternitatea acestor clipe trecătoare. În plus, organizarea în secțiuni și structura riguros gândită face ca lectura să devină mai mult decât simple cuvinte — e o experiență, un fel de meditație despre existență.

Per total, Douasprezece e o carte care te invită să stai pe gânduri, să te regăsești în cuvintele ei și să te lasi purtat de ritmul lent, dar profund, al poeziei. E o poveste despre limite, despre timp, despre căutarea sensului într-un moment critic al vieții, totul într-un ritm foarte uman, plin de sinceritate și sensibilitate. O lectură care rămâne în suflet și te face să reflectezi mult după ce ai terminat-o, un adevărat prilej de a te mira din nou de frumusețea poeziei simple și autentice.