Douasprezece

Un volum ce vine sa incheie la cat mai multi nasturi o serie planificata inainte de implinirea varstei de treizeci de ani, cand zarurile erau deja, cel putin aparent, aruncate. Dupa noapte-lumina si Zgarda litere, douasprezece tinde sa descrie o stare limita resimtita tot mai acut – si treptat, cronic – la ceea ce pare tot mai mult acum, zi dupa zi, banalul mijloc al vietii.
Lumina de august isi face aparitia la amiaza, ora nici albastra, nici aurie, ci doar miezul zilei, in care, cu soarele la zenit, fie ca privesti increzator inainte, fie ca intorci nostalgic inapoi capul, perspectiva ramane aceeasi: netraitul si traitul converg. Mai departe, ora 12 se rasfrange formal-metric in osatura fiecarui poem, conceput ca succesiune de alexandrini.
Astfel, cu minime exceptii, blocurile de text numara 12 versuri a cate 12 silabe, cartea fiind structurata in trei sectiuni: poeme de dinaintea varfului pandemiei (unde se strang laolalta sperante, lipsuri, indoieli), un intermezzo central iterand o sedere la Viena (cu insertii de haiku si evanescente), respectiv o ultima parte, din texte mai noi. La toate acestea se adauga un calup in proza concluziv si inca un dodecavers, ce marcheaza un punct final pentru intreaga trilogie.