Recunosc, când am citit pentru prima dată despre romanul „Eterna” scris de Andrei Rosu, nu13 era sigur ce să mă aștept. Însă, pe măsură ce am început să pătrund în lumea creată de el, am avut senzația că am intrat într-un fel de vis distopic, dar un vis cu întrebări care îți pun mintea pe jar. Ideea centrală, cea a nemuririi pentru femei, pare la început atât de futurist, încât pare aproape ireală. Dar, pe măsură ce înaintam în poveste, nu puteam să nu mă gândesc la cât de aproape suntem de toate acestea în realitatea noastră actuală.
Ce mi-a plăcut la acest roman e felul în care Andrei Rosu reușește să creeze un echilibru între știință, etică și suflet. Suntem plimbați printr-o lume în care moleculele minune, precum Chronosyn, au devenit o realitate, dar și un teren minat pentru dileme morale și sociale. Ambiționat să prezinte consecințele unei astfel de invenții, autorul nu se limitează doar la descrierea științifică, ci ne face să ne întrebăm, pe propria noastră răspundere, ce înseamnă cu adevărat să fii uman.
Și, dacă dincolo de tehnologie, această carte vorbește în primul rând despre oameni, despre iubire, politici și sensul vieții. M-am regăsit în întrebările sale: Ce se întâmplă cu dragostea, când partenerii nu mai îmbătrânesc împreună? Cum ar arăta o societate în care diferențele de timp de viață devin o problemă de clasă? Până și conceptul de moarte capătă o altă față, iar cititorul rămâne cu un gust amar, dar și cu o doză mare de reflecție.
Ce mi s-a părut deosebit e modul în care romanul devine un avertisment, o oglindă a posibilei noastre realități, dacă acceptăm să ne lăsăm duși de valul progresului fără să ne întrebăm la ce cost. În final, „Eterna” nu e doar o poveste despre nemurire, ci o lecție despre cât de prețioasă e viața în toate etapele ei, despre libertățile și limitările noastre. O carte care te face să gândești mult după ce ai întors pagina ultima, și să realizezi că, uneori, adevărata libertate stă în a ști când e timpul să spui „adio”.