homo ludens in era new media: un joc colectiv al persuasiunii si al retelei

Mi-a plăcut foarte mult să citesc această carte, pentru că vorbește despre ceva ce trăim cu toții zilele astea – jocul digital și cum ne influențează viața de zi cu zi. Autoarea, Gabriela Poleac, reușește să ne ia cu ea într-o poveste despre cum social media și lumea online s-au transformat în un fel de scenă pe care tot noi jucăm roluri și ne convingem unii pe alții prin tot felul de măști și tricks. E ca și cum am fi într-un spectacol continuu, unde fiecare dintre noi joacă un part, chiar dacă nu ne dăm seama.

Ce mi s-a părut interesant e cum autoarea vorbește despre conceptul de homo ludens, adică omul joacă, și arată că în cultura noastră nu se va putea lipsi de joc, chiar și în era digitală. În plus, ea încearcă să ne explice de ce anumite interacțiuni din mediul online sunt atât de diferite de cele din viața reală. De exemplu, cum se creează acele relații asimetrice între indivizi și mulțimile lor online, relații pline de influență, persuasiune și putere simbolică.

Cartea e plină de momente care te fac să te gândești mai în profunzime la rolul pe care îl joacă jocul în societatea modernă. Autoarea delimitează clar felul în care diferitele tipuri de interacțiuni digitale ne modelează comportamentul, atitudinile și modul în care ne raportăm unii la alții. Pentru mine, cel mai captivant a fost modul în care explica cum rețelele sociale pot fi atât de puternice, încât ajung să ne influențeze deciziile și sentimentul de stare, chiar dacă nu ne dăm seama.

Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost abordarea mai puțin academică și mai apropiată de stilul unei conversații, în care autoarea ne provoacă să ne punem întrebări despre modul în care ne participăm la acest joc colectiv. Într-un fel, cartea te face să te întrebi dacă tu ești doar un participant sau și un actor în acest teatru digital, și dacă poți să iei atitudinea corectă ca să nu devii doar o piesă folosită pentru persuasiune. O recomand cu căldură celor curioși să înțeleagă mai bine lumea în care trăim, pentru că, până la urmă, jocul ăsta e peste tot, iar noi suntem cei care alegem dacă îl jucăm sau dacă ne lăsăm jucați.