Îți spun de la început că această carte, „Inima cedează ultima”, a Marghertei Atwood, te ține cu sufletul la gură, mai ales dacă îți plac poveștile cu un aer distopic, unde lumea mai are puțin și se prăbușește complet. Deși sună apocaliptic, atmosfera se simte ca o poveste aproape realistă, cu personaje care trăiesc și simt exact ca tine sau ca mine, doar că într-o lume în care totul e pe muchie de cutit.
Cartea începe cu Charmaine și Stan, doi oameni aparent obișnuiți, care se găsesc nevoiți să lase în urmă tot ce au și să se adapteze noii realități după criza economică. Viața lor devine o luptă pentru supraviețuire, trăind dintr-o zi pe alta, din felul în care pot să tragă la sorți, până când decid să intre în Proiectul Positron. Și de aici începe cu adevărat aventura, căci promisiunea unui trai mai bun, fără violență și frică, vine cu un preț, acela al pierderii totale a libertății.
Ajunși la Consilience, totul pare idilic, aproape ca o paradis al iluziei — timp de jumătate din an, sunt prizonieri într-un mod subtil, în timp ce restul timpului pot să se bucure de libertate în propria lor casă împărțită cu Alternanții, niște persoane speciale, modificate genetic, cu care se credea că vor găsi fericirea. Totul pare perfect, cel puțin la început, dar pe măsură ce povestea avansează, se simte cum planurile încep să se destrame și se cade pradă suspiciunilor și nesiguranței.
Ce m-a atras cel mai mult la această carte, e modul în care Atwood reușește să pună în discuție ceea ce înseamnă să fii uman. Relațiile dintre Charmaine, Stan și Alternanți sunt pline de subtilități și conflicte interne — iubirea, frica, dorința de libertate și, în final, inima umană, pusă la încercare. Pentru că, la sfârșit, se pare că indiferent de cât de avansată e tehnologia sau de cât de sigur pare un sistem, tot inima va fi cea care decide dacă o cedează sau nu ultima.
Este o carte care te face să te gândești la limitele libertății, la ce înseamnă să trăiești în umbra unor promisiuni utopice și cum iubirea adevărată poate fi cea care salvează, sau dimpotrivă, cea care distruge tot. Margaret Atwood scrie cu o emoție sinceră, iar povești ca a Charmaine și Stan te fac să reflectezi profund despre valorile noastre și despre lumea în care ne dorim să trăim. O poveste care te marchează și te provoacă, rămânând mult timp în mintea cititorului după ce ai întors ultima pagină.