Mircea Zaciu. Ultimul latin

Cu statura sa scunda, dar supla, elastica si perfect verticala, ca o vergea din fibra de sticla, cu infatisarea sa precisa, perfect desenata si cumva transparenta, poate din cauza parului sau alb parca de totdeauna, dar de un alb de dincolo de alb, albit aproape pina la transparenta, cum imi aparuse deja cind, in liceu, il zarisem pentru intiia oara, cu chipul sau pe care Cronos il gravase sau, poate, mai degraba sculptase cu daltita? cu o concizie perfecta, clasica, din linii putine, vioaie, inechivoce, clare, pregnante si expresive, de-o expresivitate agera si, poate, de aceea, rapid memorabile, cu privirea sa iute si penetranta, laser, trecind prin tine ca printr-un geam proaspat spalat si surprinzandu-te tacit pana-n maduva oaselor, capabila sa observe fulgerator prin jumatatea de fereastra a vreunui demisol de pe vreo strada, de pilda, oradeana, pe care trecusesi singur sau cu Cis de zeci de ori, un obiect insolit sau sa sesizeze dintr-o ochire, pe frontispiciul vreunei cladiri, un detaliu de decoratie minuscul si semnificativ, care pentru noi ar fi ramas pour toujours inexistent, apoi, cu tinuta sa mereu coerenta si de-o armonie nebatatoare la ochi, cu vestimentatia sa intotdeauna impecabil aleasa, dar fara nimic cautat, excesiv, in culori stinse si perfect asortate, in fine, cu mersul sau inezitant si atit de sprinten ca de-abia daca puteai sa tii pasul, gafaind, cu pasii sai iuti, liniari si ascutiti, parca despicand aerul ca pentru a-si taia un coridor numai al sau si al insotitorului, cu opriri ferme, decise, seci, la tinte parca antecalculate si atinse dinainte, chiar, de-a se opri, cu toate aceste caracteristici ale imaginii sale, inventariate acum in pripa, Profesorul Zaciu imi parea, de sus pina jos, pe vremea aceea a intaiei lecturi a relatiei sale de calatorie, ca reprezinta insasi figura stilului impecabil.
Ordinea interioara exteriorizata in stil. insasi Forma, ajunsa catre stadiul perfectiunii.
Fireste, ca adecvare fara fisura la fond. Iar asta razbatea, ba nu, se reflecta ca in niste oglinzi cu ape clare, pana si in actele sale cele mai aparent marunte si nesemnificative.
Cum era, de pilda, ritualul fumatului, care, bagasem de seama stupefiat de admiratie, se desfasura cu o rigoare de-a dreptul carteziana, dupa instructiuni metodice sigure, parca numerotate ca Regulile lui Descartes. – Virgil Podoaba