Miturile nu se ating

Mi-a plăcut mult cum Antonia Elena Batulescu reușește să împletească în poezie aceste mici lumi interioare pline de amintiri și gânduri ce par să plutească între vis și realitate. Cartea asta nu e doar o simplă colecție de versuri, ci mai degrabă o călătorie în sufletul unui om care își descoperă atât dorințele, cât și temerile, ascunse adânc acolo, în colțurile minții. Fiecare poezie e ca un mic univers, cu camere încuiate sau cu străzi pe care nu trece nimeni, dar toate au câte o poveste pe care o simți în fiecare cuvânt.

Ce m-a impresionat cel mai tare e felul în care poeta reușește să descrie acele momente de introspecție sau singurătate, ca și cum povestește despre propriile ei experiențe, dar le face și pe ale noastre, ale fiecăruia dintre noi. Îi simți durerea, dorul, speranța, toate amestecate într-un mix de emoții simple, dar atât de profunde. Versurile captează perfect acele mici clipe când memoria se așază lângă singurătate și ne face să ne întrebăm despre sensul dorului, despre ce rămâne din noi atunci când plecăm sau când ne sunt răpite anumite vise.

Cea mai frumoasă parte pentru mine a fost modul în care vorbește despre stele, dorințe și speranțe, trecând parcă de obstacolele acestei realități cu o sensibilitate aparte. Îmi amintesc de pasajul acela în care o stea cade, și deși știam dinainte că dorințele adevărate au colți și măduvă, nu am putut să nu fiu cuprins de acea atmosferă. Se simte cumva că, în adâncul sufletului, cu toții purtăm aceste dorințe interzise, care ne roadesc interiorul, dar pe care totuși nu le putem înfrunta.

Întregul volum e ca un oraș interior al autoarei, plin de alte povești, emoții și imagini poetice care te fac să te simți ca și cum ai păși într-un vis. De fiecare dată când îl citesc, descopăr ceva nou, un detaliu sau un sentiment pe care poate l-am avut și eu, sau pe care aș vrea să-l fi avut. E o carte ce te provoacă să-ți explorezi propriile gânduri, dar în același timp te face să te simți înțeles, pentru că în poezie, cititorul și autorul devin niște prieteni tăcuți, care se întâlnesc în medii de imaginație și sinceritate.

Per total, Miturile nu se ating e o lucrare care te face să reflectezi, ne invită să ne privim în oglindă și să ne întrebăm despre iubire, singurătate, doruri sau amintiri. Îmi place foarte mult felul în care poezia se așază încet, ca o conversație intimă, într-un timp pe care vrei să-l prelungi, să te pierzi în el. Autoarea reușește să creeze un spațiu al introspecției, un mic oraș interior plin de frumusețe și durere, dar și de speranță. O carte pe care o simți și o trăiești, mai mult decât o citești.