O noua ultima zi

O noua ultima zi incepe inainte de Craciunul lui 2011, la douasprezece trecute fix, si se incheie putin dupa intrarea in 2013. Anul 2012 devine „cronotopul metaleptic” al unei carti in care nu se intampla, seinfeldian si flaubertian, (mai) nimic, exceptand „catalogul miscarilor zilnice” ale protagonistului, adica diverse tribulatii de cuplu, boli, convalescente, telefoane, filme, surfing pe net si zappinguri la televizor, deambulari fie strict domestice, fie prin Paris sau aiurea, calatorii cu avionul dinspre Franta spre Romania si viceversa, relatia cu mama rezidenta la un camin de batrani din tara, intalniri pasagere cu amicii s.a.; miscari „transcrise” in fluxul si refluxul lor interior, de la limita inarticulabilului – cu ezitari si blancuri – la locvacitate, prin filtre autoironice sau fara distanta, patetic, pe pragul ultimei respiratii, intr-un registru stilistic si existential intins de la vulgaritate la poezie.
Totul in contextul evenimentelor si nonevenimentelor din lumea exterioara: alegerile prezidentiale din Franta castigate de Hollande, sarbatori laice si religioase, „puciul” uselist de la noi, suspendarea lui Traian Basescu, interimatul lui Crin Antonescu, referendumul in urma caruia presedintele s-a intors la Cotroceni, apocalipsa mayasa etc. Limitele dintre spatiul fictional si cel real sunt depasite in ambele directii, realitatea dand inca de pe-atunci semne ca se pregateste sa bata fictiunea – iar astazi nu chiar asta se-ntampla, intr-un „time out of joint”, chiar daca unora nu le vine-a crede si isi inchipuie ca ne aflam „in cea mai buna dintre lumile posibile”?
Fiecare zi, asadar, ca o noua ultima zi… O zi mai lunga decat un veac de singuratate.