Cartea "Pasarea din zid" de Ion Lazu m-a atras încă de la primele pagini, aproape fără să-mi dau seama. E ca și cum aș fi fost tras într-un univers în care muzica și emotionele se împletesc atât de frumos, încât nu poți să nu te simți părtaș. Autorul ne duce în lumea lui, unde Lidia, personajul principal, pare să fie un fel de suflet liber, care se lasă purtată de muzică și de lumină, fără griji sau constrângeri. Într-un fel, e ca o poezie vizuală și auditivă, în care cuvintele devin aproape secundare față de sentimentul pe care îl transmit.
Ce mi-a plăcut cel mai mult este descrierea momentului în care Lidia începe să cânte, o clipă magică, în care totul pare să se oprească în timp. Spațiul în care acţionează, imortalizat cu atâta delicateţe, devine un alt personaj, o scenă de teatru în care toate elementele colaborează pentru a da viaţă acestui moment. Senzația de libertate, de adevăr pur, emană clar din cuvintele lui Ion Lazu, care pare să fie spectatorul și povestitorul acelor clipe aurii, în același timp.
Îmi place să spun că această carte nu e doar despre muzică sau despre un personaj singular, ci și despre efemer și despre frumusețea momentului present. Lazu ne face să uităm de zgomotul și graba cotidiană, să ne oprim pentru câteva pagini și să ne lăsăm purtați de acea stare de transă, de poezie pură. În plus, modul cum descrie reacția turiștilor - acei oameni de peste tot, veșnic curioși și mereu pe fugă - adaugă o doză de realism, dar și de magie, lecturii.
Pe măsură ce avansezi în carte, îți dai seama că poveștile și scenele create de Lazu sunt ca niște ferești către suflet, către momentele de pură autenticitate. Într-un context agitat, plin de agitație, găsim acea clipă de liniște, acea audiență hipnotizată de cântarea Lidiei, și e ca și cum te-ai afla chiar acolo, simțind vibrațiile si emoțiile intense. E o carte care rămâne în suflet și te face să te gândești la frumusețea ascunsă în cele mai mărunte momente ale vieții.