Salamandra nu e o carte. E o stare.
Un mix ciudat de ras isteric, luciditate dureroasa si vis cu marginile tocite. Bogdan Isopescu Pop debuteaza cu un roman ca o drumetie prin mintea omului care s-a rupt, s-a dus, dar s-a si intors cu povesti pe care nu ai voie sa nu le asculti.
Suntem intr-un spital de nebuni – dar nu te gandi la clisee. Aici gasesti personaje care ti se lipesc de retina: FM, schizofrenul cu mers „melcoid” si papuci Adibas, etern insetat de chistoace.
Nea Ion, cu proteze care urla ca niste fantome electronice. Dorin, tiganul-bulgar-zen-sudor, si Radu, copilul-barbat prins intre o mama invizibila si niste demoni foarte reali.
Vocea narativa e halucinant de vie. Cu un ochi rade si cu altul plange.
Cu un stil hiper-vizual, autoreflexiv, poetic si nebun de sincer, autorul iti intinde o tigara imaginara si te roaga s-o fumezi cu el in spatii care ascund mereu alte realitati. Cartea e autofictiune, da, dar si stand-up cu sufletul gol.
Un trip literar care te face sa vezi sistemul, boala, prietenia si viata altfel. Te arunca intre cabana din vis si salonul cu gresie rece, intre ras si apocalipsa personala, intre o salamandra colorata si o realitate imposibil de dus.
Gen? Literatura vie.
Proza confesiva, dar punk. Realism magic cu halate albastre.
O carte care-ti da in cap ca sa-ti dea, de fapt, un brat. Daca ai inima – o simti.
Daca ai cap – o intelegi. Daca le ai pe amandoua, Salamandra o sa te arda putin.
Dar merita.