Imi amintesc si acum sentimentul acela de curiozitate si ceva de marea provocare, cand am inceput sa citesc Spitalul de nebuni, de Dana Dorian. Si nu pentru ca as fi asteptat o carte de laborator stiintific sau o poveste complicata, ci pentru ca, din prima clipa, m-a atras ideea de a fi, de fapt, un fel de lung proces de introspectie. Ceea ce mi s-a parut special si viu, din start, a fost modul in care personajele au fost create: nu sunt simple inventii, ci personaje in care autorul a pus o cantitate uriasa de realitate. Nu sunt doar fictiuni, ci piese din oameni reali, cu vulnerabilitati si trasaturi umane crude si sincere.
Ce mi-a placut foarte mult a fost modul in care Dana a ales sa testeze impactul piesei. Ea a organizat o sesiune de lectura cu oameni pe care, pana la urma, nu-i cunoaste doar din relatarea ei, ci si din povestirile lor zilnice, din interactiunea de fiecare zi. Si ceea ce a fost cu adevarat surprinzator a fost cum toti acesti oameni, fara sa-si dea seama, au investit in personajele pe care le interpretau departe de gararea lor initiala, au inceput sa se identifice si chiar sa se confrunte cu propriile lor imagini de sine. Înțelegerea asta, ca oamenii se vad diferit decat sunt cu adevarat, e un motor al intregii carti. Am simtit ca, undeva, autorul a reusit sa scoata la iveala un extem de sinceritate, dar si acea fragilitate pe care o ascundem, uneori, cu atata disperare.
Mi-a ramas memorie si acea scena. Da, scena in care oamenii, sau mai bine zis, personajele pe care le interpretau, au ras, au plans, s-au enervat sau au fost plini de timiditate. Am vazut ca, de fapt, toate aceste stari se intampla in interiorul lor si ca, uneori, in incercarea lor de a fi altcineva sau de a se proteja, au pierdut contactul cu autenticitatea lor. Dana ne invata, fara sa para prea didactic, ca fiecare are candva in interior o nebunie, o nelamurire, o pasare ratacita, si ca poate ar trebui sa fim mai atenti la asta, mai empatici cu minunatia si confuzia fiecaruia.
Ma gandeam, la final, ca “Spitalul de nebuni” nu e doar o carte despre nebunie, ci despre autenticitate, despre curajul de a fi vulnerabil, despre puterea generata de sinceritate. Dana a facut o confesiune personala, dar si ceva universal, ceva ce ne poate ajuta pe toti, fie ca suntem in fata unui spectacol sau doar privind in oglinda. Si da, cred ca e o lectură care te lasa cu gustul acela dulce-amarui al adevarului despre noi înșine, despre cei din jur si despre lumea nebuniei care, de fapt, ne face pe toti mai umani.”