Viorel Avramescu își începe poezia cu o gestură destul de îndrăzneață: se vede ca fiind un "alt Orfeu", retrăind legenda într-un mod personal. Acolo, în sufletul poeziei lui, mai stă senzația că vine dintr-un sărut duios al lirii, dintr-o nostalgie aproape sfântă față de frumos și de cuvinte. Însă, dacă te aștepți ca întregul său volum să fie doar despre această poezie orfică, te înșeli — pentru că autorul își asumă și alte teme, unele plasându-se mai mult spre zona meditației asupra vieții și a existenței, fără a deveni însă un mistic de profesie.
Ce mi-a plăcut la această carte e modul în care sunt abordate subiectele vechi și noi, în general, fără a se lua foarte în serios, dar și fără a fi lipsit de gravitate. Avramescu face un pas în spate și ne lasă să descoperim teme universale — iubirea, moartea, Dumnezeu, mizeria socială — toate acestea într-un mod discret, aproape meditativ. Poezirea sa nu vrea neapărat să ne dea răspunsuri, ci mai degrabă să ne facă să reflectăm. În plus, găsești în poeziile lui un soi de luciditate rece, dar încărcată de sentiment, o combinație care te prinde și te face să vrei să citești și peste pahare și peste pagini.
Îmi place să cred că Avramescu nu se teme de cuvinte, chiar dacă declară că le iubim cu bucurie sau cu tristețe și le folosim cu meșteșug. Poezia lui este sobră, aproape meditativă, și cere mult din partea cititorului — concentrare, insinuare, framing pentru a înțelege ce vrea să spună. Această abordare făcută pe fondul unui scepticism cartezian îl face un poet ceiling - dacă pot să spun așa, care nu-și ia prea în serios propriile filozofii, ci le pune în poezie mai degrabă ca pe niște întrebări. Într-un fel, poezia lui devine un joc de nuanțe, de subtilități, o invitație la reflecție profundă și sinceră.
Deși pare că pariez pe poezie clasică, Avramescu nu ezită să-și utilizeze, cu pricepere, cuvintele și în alte registre, inclusiv în cele mai riguroase. Sigur, uneori pare contrar, dar asta doar scoate în evidență cât de mult iubește limbajul și cât de senzual poate fi cuvântul, chiar și în forma lui simplă. În definitiv, această poezie a lui este ca un dialog subtil, uneori dur, alteori plin de suspin, dar mereu sincer — o poezie care te face să te apleci asupra lui cu respect, dar și cu dorința de a descoperi mai mult din universul lui interior.