Cartea „Timpul dintre granițe” mi s-a părut ca o întâlnire profundă cu istoria veche și dureroasă, dar și o reflecție despre suferința și rezistența umană. E o poveste inspirată de Masacrul de la Fântâna Albă, un eveniment tragic, însă modul în care autoarea, L.M. Aria, o aduce în pagini e mult mai mult decât o simplă relatare. E un fel de chemare la a nu uita, chiar dacă ea se șoptește cu greu printre rănile trecutului. În acest roman, fiecare cuvânt pare ca o portavoce a durerii și a istoriei ascunse, dar și a speranței încă nesuspinte.
Fiecare personaj și fiecare poveste pare ca un tribut adus acelor oameni care au avut curajul să-și păstreze amintirile, chiar și atunci când totul încerca să le șteargă. Cartea ne face să simțim cum acele broboane de sudoare și de sânge se întrepătrund printre rânduri, dezvăluind o lume în care orice a fost pierdut pare că se află încă acolo, în pășunile uitate. E greu să nu te simți alături de acei oameni, să nu le resimți dorul și disperarea, dar și forța de a merge mai departe, chiar dacă totul pare pierdut.
Fiecare pagină e plină de un soi de melancolie, dar și de o divinitate tăcută care te face să te întrebi până unde poate merge o ființă umană în fața adversităților. Întrebarea „cât poate îndura un om înainte să-și uite cine e” e ca un ecou constant, altfel spus, o chemare la introspecție pentru oricine cită această carte. Îți dai seama cât de fragilă e această condiție umană, dar și cât de mult înseamnă amintirea și identitatea personală pentru a nu fi nimicit complet de timpul și neputință.
„Timpul dintre granițe” continuă firele narative începută în „O viață în genunchi”, și te face să te gândești la frica aceea care te paralizează, dar și la fortitudinea celor care refuză să lase uitarea să îi șteargă. E o carte care nu trădează niciodată tristețea, ci o îmbracă în cuvinte simple, dar încărcate de emoție. La final, rămâi cu senzația că această lume – deși răvășită și cu cicatrici adânci – are totuși acea slabă lumină de speranță, de niciodată uitată. Într-o lume unde totul pare deținut de alții, memoria devine o formă de libertate, iar această carte e o mărturie vie a acestei idei.”