Mi-a plăcut foarte mult modul în care Mircea Petean reușește să ne introducă într-o lume plină de mister, dar fără a fi ostentativ sau încărcat de o retorică grea. La început, se simte clar diferența față de poezia românească a anilor ’60, unde totul părea atât de grandios și uneori aproape strident. Petean, dimpotrivă, și-a ales un drum mai fin, mai subtil, explorând infinitul mic, acea senzație de efemer și fragil, care de cele mai multe ori trece aproape neobservată, dar este plină de semnificație.
Ce mi s-a părut tare interesant a fost cum poezia lui nu pare să fie doar o construcție artificială, ci un mediu autentic al stărilor sufletești. Nu găsești în ea acea conceptualizare exagerată sau metafizică impusă de canonul neoexpresionist, ci mai degrabă o încercare sinceră de a surprinde acele momente delicate în care cuvântul devine și devine mai mult decât un simplu sunet sau o literă pe hârtie. În acest mod, limbajul poetului pare reîmprospățat, respirând din plin, fără a fi nevoie să fie încărcat cu metafore complicate sau clişee.
Ce m-a impresionat cel mai mult a fost cum poetul pornește într-un adevărat proces de transmutare a simbolurilor și temelor din Orientul Indepartat, dar le transformă în ceva personal, aproape mistic. Este ca și cum el reușește să facă o magie, o alchimie între informațiile adunate și propria lui percepție, creând astfel ceva unic și profund. Poezia, pentru el, nu e doar o artă sau un exercițiu, ci devine o extindere a ființei, o punte între ceea ce simte și ceea ce exprimă.
De asemenea, nu pot să nu remarc felul în care cuvântul, în limbajul lui Petean, are o importanță fundamentală, un adevărat cycle al vieții. Cuvântul rostit sau scris, chiar și cel șters sau nerostit, pare să fie centrul universului poetic, legat strâns de liniștea sau tăcerea care îl înconjoară. Într-un fel, tot procesul lui de creație pare să fie o căutare a adevărului, iar rezultatul este o poezie care nu doar că devine o experiență estetică, ci și o călătorie spirituală.
Per ansamblu, trilogia orientala a lui Petean mi s-a părut o aventură poetică sensibilă, profundă și, uneori, aproape mistică. E un spectacol al cuvântului și al tăcerii, o încercare de a găsi echilibrul între zgomot și liniște, între ceea ce spunem și ceea ce păstrăm în tăcere. Pentru cei interesați de o poezie mai subtilă, mai meditativă și mai plină de semnificații ascunse, această trilogie merită cu siguranță explorată cu răbdare și suflet deschis.