Cartea despre Stefan cel Mare, scrisă de Camil Petrescu, e ca o poveste plină de detalii despre viața și cariera acestui mare domnitor și despre propria lui aventură în lumea filmului, care, să fim sinceri, nu i-a fost deloc ușor. Și asta nu doar pentru că a fost pasionat de această artă, ci și pentru că epoca în care trăia și condițiile vremurilor au făcut ca totul să fie mai complicat decât pare la prima vedere.
Întreaga poveste te poartă din tinerețea lui Camil, când activa ca referent în cinematografele din Timișoara, și până la încercările lui de a înființa companii cinematografice, cum ar fi Carpatia-film sau Cineromit. Chiar dacă acestea au rămas doar simple proiecte, spectrul viselor și ambițiilor lui se vede clar – voia să pună umărul la dezvoltarea cinematografiei românești. În același timp, el a fost în contact cu tot soiul de oameni influenți din industrie, de la mari industriași români precum Malaxa sau Aușnit, până la comercianți sau proprietari de herghelii și ceasornicari.
Ce m-a impresionat e că aceste contacte nu au fost doar simple corespondențe, ci și ocazii pentru Camil să se aventureze în Germania, să viziteze studiouri faimoase, precum UFA, și să își dorească să înțeleagă mai bine această lume a filmului, percepută ca o adevărată Mecca a artei cinematografice. Primește și indicii despre cât de greu era să ajungi acolo: sute de portari, registre, o cetate păzită cu strășnicie.
Și mai interesant e că, pe lângă aceste experiențe, Camil a fost și scenarist. Două dintre scenariile sale, “Divorțul doamnei Dudu” și “O fată într-o iarnă”, seamănă cu mari romane, pline de atmosferă tipică epocii, și au fost create pentru publicul interbelic, adaptând teme și stiluri la nivelul cinema-ului vremurilor. Dar ceea ce e cu adevărat captivant e că, pe lângă toate acestea, el a avut și ferma dorință de a colabora cu mari nume europene în domeniul filmului, precum Vittorio de Sica și Jean Gabin. Și, uite așa, el pleacă în Italia, la Roma, să vadă ce se întâmplă în lumea cinematografiei de acolo și să scrie scenarii, inclusiv unul despre Ștefan cel Mare, care a produs un mare impact în cercurile intelectuale și cinematografice italiene.
Se simte clar că toate aceste experiențe, toate aceste contacte și visuri nerealizate din cauza războiului și a condițiilor politice, au avut un rol în modelarea viziunii lui despre film și despre ce-ar fi putut fi dacă ceva s-ar fi schimbat. În același timp, cartea și scenariile sale păstrează acea prospețime a epocii și chiar dacă proiectele nu au devenit realitate, ele rămân ca niște acte de cultură, o mărturie a pasiunii și a dorinței de a contribui la diversitatea artei cinematografice românești.
Un alt aspect de remarcat e că, în ciuda tuturor dificultăților din acea perioadă, Camil n-a renunțat. A încercat să se adapteze, chiar dacă, în cele din urmă, eșecul filmului “Bălcescu” și alte proiecte n-au avut succes. Dar, chiar și așa, aceste scenarii și amintiri devin o parte esențială din cultura noastră, un fel de răsfăț pentru cei interesați de istoria filmului românesc și de poveștile din spatele scenei. În final, romanul ăsta parcă nu e doar o expunere biografică, ci și o poveste despre visuri, ambiții și, mai ales, despre lupta de-a face ceva cu adevărat important în lumea artelor.